Pentru poetii, intelectualii si artistii europeni, multi de orientare marxista, ce se aduna in 1924 in jurul revistei Revolutia suprarealista si a carismei  personale a lui Andrea Breton,  a venit timpul eliberarii expresiei si a ratacirii prin teritoriile inconstientului, ale visului si automatismelor psihice, pentru a da forma cosmarurilor, paranoiei, erotismului refulat, asociatiilor de idei, fantasmelor spiritului si laturii intunecate a  mintii. Se naste astfel „suprarealismul”, cum il defineste Breton, „dincolo de orice preocupare estetica si morala”. Umorul, inventivitatea debordanta, angoasa si cruzimea  se amesteca in metamorfoze deconcentrate  de entitati proteice, recurente in  fulguratiile poetice ale unor Eluard sau Aragon, in piesele dramatice ale lui Artaud, in poemele cinematografice ale lui Bunuel si Cocteau, precum si in operele  plastice ale lui Max Ernsa, Rene Magritte, Salvador Dali, Yves Tanguy, Joan Miro Arp, Henry Moore si Man Ray, pentru a nu-i cita decat pe cei mai faimosi.

Este relativ unanim acceptata fixarea datei de nastere a  poeticii suprarealiste la moartea lui Dada (1923), insa acest acord devine delicat atunci cand  vorbim despre determinarea  momentului epilogului: efectele „eliberarii suprarealiste” se vor face simtite asupra generatiilor de dupa al Doilea Razboi Mondial, carora noua action painting si universul informal le ofera noi orizonturi de cercetare. Se ajunge astfel la fatidicul „mai 68”, cand apare pe zidurile Parisului (apoi si in alte parti) un slogan magic... si suprarealist, in toate acceptiunile termenului: „ Imaginatia la putere!”. Ne amintim formulele incisive ale discursului tinut de Breton la Universitatea Yale in 1942: „Suprarealismul s-a nascut pentru a afirma credinta nelimitata in geniul tineretii”.