Atunci cand studiem arta civilizatiei islamice, doi factori clari subliniaza specificitatea acesteia: imensitatea regiunilor avute in vedere – de la Spania, prin Orientul Mijlociu, pana in China, fara a uita expansiunea ei in Africa subsahariana – si longevitatea acestei civilizatii care s-a conservat de-a lungul a cinsprezece secole de istorie.

Putem oare trata uniform un fenomen atat de complex si divers? Raspunsul sta in imaginile din aceste pagini. In marea diversitate de forme si materiale de constructie, se pot remarca unele constante importante. De pilda, atentia extrema fata de unele edificii, precum moscheile (locuri religioase, dar si constructii), madrasa (scoala coranica) si principalele edificii civile, precum baile publice (hammam), pietele (souk sau bazar), caravanseraiurile. Aceste tipuri de arhitectura caracterizeaza perfect orasul islamic, specific si recognoscibil indiferent de latitudinea la care se afla. Islamul face disctintia intre „public” – cu o arta deliberat abstracta – si „privat” , unde figurativul nu este catusi de putin absent, dimpotriva, si are deplina preeminenta si surprinzatoare vigoare.

Imperativul religios – desi Coranul nu se preocupa niciodata in mod explicit de arta  - , legat ferm de monoteism si de ideea unei actiuni creatoare infinite a lui Allah, se traduce prin forme decorative, adesea modulare si repetitive, fara inceput sau sfarsit.

Arta cea mai reprezentativa este, fara indoiala, caligrafia, cu numeroasele sale variante grafice, toate de un remarcabil impact vizual. Obiectele ceramice, cu formele lor extraordinare si cu impresionanta lor gama de culori, metalele, cu pretioasele lor incrustatii de materiale rare, de o originalitate inimitabila, si textile rafinate in serviciul artei covoarelor care, fara sa fie marca exclusiva a Islamului, ii reprezinta bine infinita diversitate, sunt tot atatea elemente care formeaza cadrul unei arte foarte bogate si niciodata monotone.